Realitatea...

O parte dintre noi sunt preocupati de schimbarile care se vor petrece la sfarsitul acestui an. Parerile sunt impartite: unora le pasa, altii sunt indiferenti, cei mai multi nu cred ca se va intampla nimic.

 Anul trecut cam pe vremea asta asteptam concediul cu nerabdare. Urma sa plecam la mare la inceputul lunii iulie. Ma simteam bine, afacerea era pe drumul bun, aveam banuti in cont, moralul era la cote inalte. Pe 14 iulie m-am intors din concediu si am venit la birou. Aveam ca sarcina sa ma ocup de organizarea unei intalniri cu colegii de liceu militar si desi aranjasem cu locatia, patroana pensiunii, o ardeleanca foarte serioasa, m-a anuntat ca prefera pe alcineva care plateste mai mult. Am zis ca este o zi proasta pentru mine.

Pe la pranz m-am intalnit cu un coleg care locuieste in SUA. Nu ne vazusem de 20 de ani si printre altele dorea sa se vada cu sotia unui coleg de-al nostru care plecase cu cateva luni in urma in alta lume. Stransese niste bani de la cativa colegi care locuiesc in SUA si dorea sa-i dea sotiei colegului nostru, asa, ca un mic ajutor. Am contribuit si eu, mai ales ca o cunoasteam si eu. Colegul nostru plecat in alta lume era aviator, tot fost coleg de LM. Imi trecuse supararea cu locatia pentru ca mi se parea ca facusem o mica fapta buna. Pe la 3 dupa masa ma suna un coleg de-al nostru, militar si el, care imi spune ca sotia aviatorului, militar si ea, murise intr-un accident de masina, pe DN1. Atunci am realizat ca ne raportam emotional la situatii care nu sunt relevante in viata(vezi situatia cu locatia).

Dupa ce mi-am revenit am trecut intr-o alta incapere de la birou si le-am spus unor colegi ce  s-a intamplat. Simteam nevoie sa impartasesc cu cineva. Nu-mi venea sa cred ca este posibil ca in mai putin de un an, un copil sa ramana orfan de cei doi parinti. Mi se pare nedrept si acum si nu puteam sa inteleg. Credeam in acel moment ca este maxim ce se poate intampla in acea zi de 14 iulie. Nu era...

 La patru si jumatate m-a sunat tatal meu si mi-a spus sa vin acasa ca fratele meu a plecat si el in alta lume. In jurul orei 4 pe 14 iulie...

Astazi, cred ca ne-a ajutat Dumnezeu sa acceptam viata asa cum e. Sunt multe lucruri care se petrec si care au legatura cu sfarsitul acestui an. Anul acesta a fost plin de incercari si experiente din care am invatat multe despre mine. Inca nu sunt pregatit pentru o mare schimbare, dar invat in fiecare zi. Pentru mine este foarte important ca pe timpul lectiilor simt ca am alaturi oameni si sfinti. Dumnezeu ma ajuta in fiecare zi sa inteleg si sa accept schimbarea care a inceput demult si va dura mult timp de acum incolo. Si dupa sfarsitul acestui an si n-are legatura cu partea materiala a existentei noastre.

Sanatate si voie buna.